Ludwig van Beethoven
Istoria muzicii universale cunoaşte mulţi compozitori mari, ale căror lucrări au supravieţuit veacurilor, dar singur Beethoven, dintre toţi , a fost supranumit Titanul. Titan, ca artist şi ca om deopotrivă, fiindcă în artă, ca şi în viaţă a învins prejudecăţile timpului său, a încurajat năzuinţele spre libertate ale popoarelor ce se trezeau din lungul somn al unei istorii vitrege, a înlăturat destoinic piedicile ce i s-au ridicat în cale şi s-a înălţat, asemenea unui vultur, deasupra amărăciunilor care l-au însoţit până în cel din urmă ceas.
Ludwig van Beethoven s-a născut în ajunul unei epoci când Europa era străbătută de la un capăt la altul de ideile noi ale schimbării orânduirii feudale. Ideile acestea acţionau ca un ferment asupra gândirii tuturor, deşteptând în popoarele asuprite energii proaspete. Pentru felul cum a ştiut, prin muzica sa, să înaripeze sufletele, să devină un ecou al frământărilor timpului când a trăit, Beethoven a fost socotit un artist revoluţionar.
Revoluţionar, într-adevăr, deoarece a înţeles să-şi poată exprima nestânjenit gândurile şi descătuşa puterile ce mocneau într-însul, în vederea făuririi unei societăţi noi, a unei lumi libere şi drepte.
Acestea le-a cântat Beethoven în muzica sa. El spunea că: “arta este o republică, unde fiecare e dator să facă tot binele de care este în stare, până şi în cele mai vitrege condiţii”.
Condiţiile în care Beethoven a trăit şi a creat o operă pe cât de vastă pe atât de importantă, au fost cum nu se poate mai vitrege. A văzut lumina zilei într-o familie împovărată de griji fără număr, a trebuit să se zbată mereu spre a studia muzica şi a-şi câştiga existenţa, fiinţa cea mai apropiată – un nepot de frate, în care îşi pusese toată nădejdea- l-a dezamăgit prin purtările sale, ba a trebuit să îndure şi lovitura cea mai cumplită unui muzician, pierderea auzului.
